Autorii volumului, Adrian Cioroianu și cei șase coautori ( Mihai Burcea, Cristina Diac,
Corina Doboș, Dumitru Lăcătușu, Elis Pleșa, Liviu Pleșa) ,,au decis să se întoarcă spre
începutul poveștii comunismului românesc....Într-o vreme în care nici un spirit lucid nu ar fi
putut paria pe victoria comunismului în România, într-un timp în care însuși partidul ce purta
acest nume era oficial interzis, totuși unii cetățeni ai acestei țări au activat cu patimă și
entuziasm pentru victoria unor idei în care credeau cu încrâncenare și chiar cu o doză bună de
fanatism,, .
Domnul Adrian Cioroianu a avut amabilitatea de a răspunde calupului de întrebări despre
cum a trecut prin pandemie, întrebări care stau la baza volumului meu care este în curs de
apariție.
Ca de obicei, am profitat de lecturile domniei sale spre a-mi îmbogăți lista cărților de citit.
Jurnalistul indo-american Fareed Zakaria cu ,,10 lecții pentru o lume postpandemică,, l-a
însoțit în scurta descindere pe malul mării.
Adrian Cioroianu s-a născut la Craiova, a absolvit Facultatea de Istorie a Universității din
București, are masteratul și doctoratul obținute în Quebec, Canada. A fost de-a lungul
timpului decan al Facultății de Istorie a Universității din București, ministru al Afacerilor
Externe, senator, europarlamentar, ambasadorul nostru permanent la UNESCO, Paris. Are o
bogată activitate publicistică, a colaborat cu multe reviste, ziare, televiziuni. Darul de
povestitor l-a așezat pe un loc solid în memoria colectivă prin intermediul celor,, Cinci minute
de istorie,, de la TVR. Pe lângă latura științifică, pe lângă pasiunea pentru istorie, Adrian
Cioroianu este un avid cititor și un remarcabil scriitor. Semnează multe cărți istorice, dar și
beletristică. Pandemia i-a oferit timpul necesar scrierii unui alt roman.
Luiza Cala- Unde ați petrecut carantinarea?
Adrian Cioroianu – Am rămas la Paris, în condiţiile în care nimic nu anunţa ceea ce urma
să vină. În mod normal, eu aveam să vin la Bucureşti pe la final de martie, pentru o conferinţă
la un colegiu din capitală, apoi Daniela urma să vină la Paris prin aprilie pentru un spectacol
al ei, iar eu reveneam la Bucureşti prin mai, pentru Târgul de carte Bookfest şi pentru o
lansare de cărţi la Craiova şi Târgu Jiu etc. Dar totul a fost dat peste cap, aşa ca m-am trezit
singur la Paris pentru mai multe luni.

Luiza Cala- Care au fost suferințele dumneavoastră, ce ați suportat cel mai greu?
Adrian Cioroianu – Aici chiar sunt multe de spus, pentru că acea primă carantină mi-a dat
mai multe lucruri peste cap, pe plan familial şi pe plan profesional. În primul rând a fost acea
spaimă sanitară, inclusiv la Paris nu se mai găseau (în prima perioadă) măşti sau dezinfectant
de mâini, ne spălam compulsiv mâinile şi clanţele, iar în tot acest timp toţi eram ţintuiţi în

case, iar parcurile Parisului şi cheiurile Senei erau închise (ceea ce, s-a recunoscut unanim
ulterior, a fost o greşeală). Apoi, a fost depărtarea forţată de familie, atât faţă de Daniela, care
era la Bucureşti, cât şi faţă de părinţii mei, care sunt la Craiova şi pe care îi vizitam cam la
fiecare revenire în ţară. Nu mai vorbesc despre băiatul meu, care era la studii în Anglia şi pe
care carantinarea l-a prins în Bucureşti, fiind venit în vacanţa de Paşte – şi acolo a rămas o
bună bucată de vreme. Probabil că lucrul pe care l-am suportat cel mai greu a fost acel Paşte
din aprilie 2020, pe care l-am petrecut singur, la Paris. Au fost câteva familii de români care
m-au invitat, cu amabilitate, dar ar fi însemnat să vină după mine cu maşina, apoi să mă aducă
înapoi (pentru că eu nu am carnet de conducere şi, pe de altă parte, nici nu doream să-l ţin pe
şoferul meu, care avea o vârstă, pe drumuri chiar în ziua de Paşte etc.), aşa că am mulţumit
tuturor, dar am rămas cu mine însumi. Şi culmea este că nu numai că mi-am gătit singur (asta
o mai făcusem), dar chiar mi-am roşit singur câteva ouă, folosind zeama de la câteva sfecle
roşii fierte şi câteva folii uscate de ceapă...

Luiza Cala- Ce nu ați reușit să realizați, să duceți la capăt, din cauza pandemiei?
Adrian Cioroianu – Sincer, pierderile de natură profesională au fost cel puţin la fel de
mari ca şi cele familiale. Dintr-o dată, toată activitatea la UNESCO a fost paralizată. În luna
iulie 2020 tocmai urma să aibă loc o reuniune a Comitetului Patrimoniului Mondial, în oraşul
Fuzhou din China, iar unul dintre dosarele care urmau să fie decise era şi dosarul pe care eu îl
depusesem în numele României, anume înscrierea minelor romane de la Roşia Montana în
Patrimoniul Mondial UNESCO. Era un dosar la care ţineam mult, pentru că ne-a dat, mie şi
bravilor mei colegi din delegaţia României la UNESCO, multă bătaie de cap, nu mai insist
aici, ar fi multe de spus despre amestecul dintre patrimoniu – justiţie – politică. Ei bine,
reuniunea din acel oraş chinezesc nu a mai avut loc, iar toate dosarele au fost amânate pentru
iulie 2021 (iar eu mi-am terminat mandatul de ambasador la UNESCO în decembrie 2020...).
Pe de altă parte, în primăvara şi toamna acelui an aveam câteva conferinţe pe care urma să le
susţin la Paris şi la Bruxelles despre aniversarea (în 2020) a 140 de ani de relaţii diplomatice
dintre România şi o serie de state europene, printre care şi Franţa. Am apucat să ţin o astfel de
conferinţă, pe 11 martie 2020, la invitaţia Clubului Rotary, la Hotelul Meurice din Paris – dar
următoarele au fost anulate, printre care şi una la Universitatea Sorbona, alături de
ambasadorul României în Franţa, Luca Niculescu. Apoi, toate lansările de carte pe care urma
să le am prin anumite oraşe din Polonia (cum ar fi Varşovia sau Wrocław, unde mi s-au tradus
câteva volume în ultimii anii) sau, desigur, prin România au fost anulate şi ele, iar târgurile de
carte tradiţionale din Bucureşti nu s-au mai ţinut. În fine, în toamna lui 2020 urma să încep
pregătirile pentru sezonul 4 al serialului meu „5 minute de Istorie”, dar s-a amânat şi asta, date
fiind constrângerile siguranţei sanitare.

Luiza Cala- La ce colac de salvare ați recurs pentru a depăși mai ușor greul în care, fără
vrere, am fost cantonați?
Adrian Cioroianu – Ca ambasador, aveam un card anume şi puteam umbla prin oraş – dar
umblam ca să fac ce? Totul era închis, cu excepţia magazinelor alimentare, aşa că nu era nici
o plăcere să umbli printr-un oraş pe care îl iubeam, dar care devenise fantomatic, de
nerecunoscut, ca o frumoasă planetă goală. Cantonat în casă şi ieşind maximum o dată pe zi,
am avut timp pentru multă lectură (istorie, geopolitică, romane, benzi desenate, adică tot ce
îmi place, în general), dar trebuie să spun că nu am fost foarte inspirat la scris. Petreceam
zilnic ore bune în faţa laptopului, mai ales că toate şedinţele de la UNESCO au trecut în
online, dar în acele condiţii de constrângere parcă nu aveam apetit pentru a dezvolta poveşti
frumoase.

Luiza Cala- Pe lângă disconfortul adus de pandemie ați găsit si beneficii în oprirea lumii
preț de atâta timp? Pentru oameni complecşi, precum domniile vostre, sigur sunt și beneficii!
Care sunt acelea, dacă sunt?
Adrian Cioroianu – Ca istoric, aş spune că singurul beneficiu al unei astfel de situaţii prin
care am trecut toţi este tocmai conştientizarea faptului că oricând sunt posibile răsturnări de
situaţie care să ne dea viaţa peste cap, aproape peste noapte. Şi, în acele răsturnări de situaţie,
cunoaştem mai bine profilul oamenilor din jurul nostru şi de lângă noi. Secretul pentru a
merge mai departe, în orice criză, e tocmai păstrarea calmului, mai ales în condiţii în care
mulţi prieteni sau cunoscuţi, pe neaşteptate, îşi pierd acel calm. Personal, am întâlnit, atât în
România cât şi în Franţa, oameni aparent ca noi toţi, dar care au devenit fanatici provaccin
sau fanatici antivaccin. Şi unii, şi alţii – în opinia mea – fac mai mult rău decât bine, pentru că
fiecare dintre ei răspândeşte o judecată maniheistă, de tip alb sau negru, fără să priceapă
nimic dintr-o societate umană care este, inevitabil, cu mult mai complexă.

Luiza Cala- La un bilanț al anului trecut, rătăcit în distanțări de tot felul, care ar fi
rezultatul așezat pe propria viață? Sunteți pe minus sau pe plus?
Adrian Cioroianu – E clar un plus, pentru că am aflat lucruri despre societate (în sens larg)
sau despre oameni din jurul nostru pe care nu le bănuiam înainte. Astfel de crize acţionează,
de fapt, ca un revelator, ca o hârtie de turnesol. Se vede clar care societăţi/oameni au încredere
în guvernele lor şi care nu; se vede clar care societăţi/oameni au încredere în ştiinţă şi care au
încredere în miracole de pe reţele sociale. Încă odată, ca istoric pot spune că nimic nu e nou
aici: întotdeauna crizele au arătat multe lucruri despre natura oamenilor şi despre
comportamentul lor. Arheologii spun că, în timpul erupţiei vulcanului Vezuviu, în anul 79
după Hristos, unii oameni şi-au strâns copiii la un loc şi au închis ferestrele (crezând că astfel
scapă), unii bărbaţi şi-au îndemnat familia să fugă la vale, iar ei s-au dus să elibereze
animalele, unii s-au speriat din primele clipe şi au fugit primii, alţii nu s-au speriat deloc şi au
rămas impasibili în pat, alţii dormeau pur şi simplu, unii se iubeau şi nu au dat atenţie etc. Aş
putea da multe astfel de exemple, de-a lungul altor catastrofe, pentru că natura umană, de fapt,
nu s-a schimbat între timp. Dacă vă uitaţi mai atent, aceeaşi tipologie a existat şi există şi în
timpul Covid-19, doar că la noi reţelele sociale şi mass-media fac diferenţa. Cei din presă, la
fel: unii sunt fanatici anti, alţii sunt fanatici pro. Presa, în orice societate, nu poate fi mult mai
bună/rea decât societatea în ansamblul ei.

Luiza Cala- Care este lecția primită de la această experiență nedorită?
Adrian Cioroianu – In momentul în care vă dau acest răspuns (iunie 2021) se vorbeşte
foarte mult despre revenirea la normalitate. Or, pentru mine, principala lecţie ce va rezulta
din tot ce ni s-a întâmplat şi din ce mai urmează să ni se întâmple (când, oare, se va termina
această pandemie?...) este aceea că cine a fost normal înainte va reveni la normalitate; dar
cine n-a fost, nici nu va mai reveni... Eu realmente cred acest lucru, drept care l-am şi
subliniat. Cu atât mai mult, vă spuneam, această criză ne va dezvălui cine suntem noi, fiecare,
cu adevărat.